CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR 1
PAG. 1 | |
|CUPRINS | |
CAP. I. Cauze generale de nepedepsire.
I.1. Noţiune şi cadru.
I.2. Desistarea şi împiedicarea voluntară a producerii
rezultatului.
I.3. Instigarea neurmată de executare.
I.4. Cazuri de nepedepsire a participaţiei penale.
I.5. Justificarea nesancţionării infracţiunii.
CAP. II. Cauze speciale de nepedepsire.
II.1. Noţiune şi cadru.
II.2. Justificarea nesancţionării infracţiunii.
CAP. III. Observaţii şi propuneri „de lege ferenda”.
CAP. IV. Anexe.
IV.1. Abrevieri.
IV.2. Bibliografie
|CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR |
| |PAG. 11 |
|CAP. I . ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PEDEAPSĂ | |
În consecinţă, atât instituirea cât şi aplicarea pedepsei relevă
corelaţia şi interdependenţa ce există între protejarea intereselor
generale şi protejarea unor interese individuale.
Astfel, prin scopul preventiv al pedepsei trebuie să se înţeleagă
atât dezideratul împiedicării săvârşirii de noi infracţiuni de către
condamnat cât şi valoarea educativă şi intimidantă a pedepsei faţă de
ceilalţi membri ai societăţii.
În acest sens, la aplicarea unei pedepse trebuie avute în vedere atât
cerinţele concrete individuale, referitoare la reeducarea şi sancţionarea
condamnatului respectiv cât şi necesitatea asigurării prevenţiei generale.
De aceea la aplicarea oricărei sancţiuni instanţa trebuie să
individualizeze pedeapsa astfel încât să asigure realizarea atât a
prevenţiei generale cât şi a prevenţiei speciale.
Nu poate fi îngăduit ca, în scopul asigurării unei prevenţii generale
sporite, instanţa să aplice pedepse care, prin natura şi durata lor, să
depăşească nevoile concrete de reeducare a făptuitorului. O astfel de
atitudine (deşi tentantă uneori în perioadele de creştere a criminalităţii)
ar conduce la sacrificarea interesului individual în favoarea interesului
general.
Această situaţie nu este permisă într-un stat de drept ce se
constituie într-un garant al asigurării şi respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte scopul general al pedepsei aceasta vizează tot
prevenirea comiterii de infracţiuni însă prin incriminarea acelor fapte ce
prezintă un pericol social pentru valorile ocrotite de legea penală şi prin
prevederea unor pedepse corespunzătoare (din punct de vedere al valorii
educative şi totodată al forţei de intimidare).
Adevăratul scop al sancţiunii penale poate fi regăsit doar în
finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei
urmăreşte în mod prioritar apărarea valorilor sociale împotriva
infracţiunilor prin prevenirea şi combaterea acestora.
Din acest punct de vedere scopul prevenirii comiterii de infracţiuni
cu cele două dimensiuni ale sale (prevenţia generală şi prevenţia specială)
este unicul scop fundamental al pedepsei şi totodată cea mai importantă
finalitate a acesteia.
În vederea atingerii scopului preventiv-educativ al pedepsei penale
aceasta îndeplineşte mai multe funcţii atât în planul instituirii (funcţia
formativ-educativă şi funcţia de intimidare) cât şi în planul aplicării şi
executării ei efective (funcţia coercitiv-aflectivă ; funcţia retributivă
sau de ispăşire ; funcţia de eliminare din societatea civilă ; funcţia de
restrângere sau privare de unele drepturi civile ; funcţia de reeducare ;
funcţia de exemplaritate).
1. Funcţia formativ – educativă.
Instituirea normei generale cu caracter incriminator dă naştere
unor raporturi
juridice neconflictuale, de recomandare, prin care se stabilesc regulile de
conduită ce trebuie urmate de destinatarii legii penale pentru a asigura
securitatea valorilor sociale ocrotite de aceasta.
Legiuitorul a urmărit astfel să popularizeze dispoziţiile normei
penale în scopul educării destinatarilor acestei norme astfel încât aceştia
să respecte prevederile legale şi să adopte un comportament conform cu
acestea.
|CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR |
| |PAG. 12 |
|CAP. I . ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PEDEAPSĂ | |
Prin aceasta „pedeapsa” ca parte coercitivă a normei penale îşi
exercită acţiunea formativ educativă asupra tuturor membrilor societăţii
indiferent dacă aceştia prezintă valori comportamentale conforme cu ordinea
de drept penal sau dacă sunt predispuşi la comiterea de infracţiuni.
2. Funcţia de intimidare.
Pedeapsa exercită o funcţie de intimidare prin ameninţarea
aplicării
inevitabile în cazul încălcării normei penale.
Această funcţie este exercitată împreună cu funcţia formativ-
educativă mai ales în etapa derulării raporturilor juridice de recomandare,
înainte şi independent de comiterea vreunei infracţiuni.
3. Funcţia coercitiv-aflectivă.
Această funcţie intervine în cadrul desfăşurării unui raport
juridic penal de tip conflictual şi se realizează prin aptitudinea pedepsei
penale de a se manifesta ca o măsură cu caracter represiv, supunând
infractorul la suferinţe morale sau materiale prin privare de libertate,
pierderea sau restricţionarea unor drepturi civile şi prin diminuarea
patrimoniului.
Această funcţie, chiar dacă nu se realizează ca o aptitudine în sine,
vizând prevenirea comiterii de noi infracţiuni prin reeducarea
făptuitorului, reprezintă totuşi una din cele mai importante caracteristici
ale sancţiunii penale şi îşi relevă conţinutul juridic special şi specific
în ansamblul sancţiunilor de Drept Penal.
4. Funcţia retributivă sau de ispăşire.
Pedeapsa penală nu poate fi înţeleasă din punct de vedere al naturii,
duratei sau finalităţii generale dacă nu este instituită şi aplicată astfel
încât să asigure o sancţionare a infractorului prin ispăşirea răului făcut,
proporţională cu acesta şi cu nevoile concrete de reeducare ale
infractorului.
5. Funcţia de eliminare.
Aceasta constă în aptitudinea pedepsei de a asigura eliminarea
temporară sau viageră a infractorului din mediul social.
Eliminarea infractorului din societatea civilă prin deţinerea sa în
penitenciare sau alte locuri de executare a pedepsei realizează izolarea sa
de mediul social şi îl împiedică să comită noi fapte penale pe timpul
ispăşirii pedepsei.
Funcţia eliminatorie se exercită şi în cazul aplicării acelor pedepse
ce presupun restrângerea sau pierderea unor drepturi civile ; privându-l pe
infractor de prerogativele cetăţeneşti de care ar putea abuza i se reduc şi
şansele de comitere a unor noi infracţiuni.
6. Funcţia de reeducare sau îndreptare.
Această funcţie constă în aptitudinea pedepsei de a exercita, prin
aplicare şi executare, o acţiune specifică de reeducare a condamnatului
prin înlăturarea proastelor sale convingeri şi deprinderi şi instalând în
conştiinţă sa un set de valenţe comportamentale care să corespundă cu
dispoziţiile cuprinse în normele de Drept Penal.
|CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR |
| |PAG. 13 |
|CAP. I . ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PEDEAPSĂ | |
7. Funcţia de exemplaritate.
Constă în aptitudinea sancţiunii penale de a deveni obligatorie şi
inevitabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Prin „exemplaritate” se
înţelege atât gravitatea propriu-zisă a sancţiunii aplicabile cât şi
fermitatea şi promptitudinea intervenţiei acestei sancţiuni.
Caracterul exemplar al pedepsei exercită o acţiune pozitivă atât
asupra condamnatului cât şi asupra altor indivizi predispuşi la săvârşirea
de infracţiuni şi contribuie la formarea convingerii că, prin intermediul
legii penale, nici o persoană vinovată nu poate accede la toleranţă sau
clemenţă nejustificată.
|CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR |
| |PAG. 14 |
|CAP. I . ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PEDEAPSĂ | |
I.4. Aspecte de Drept Penal Comparat
În literatura occidentală se profilează ideea că indiferent de felul
lor, măsurile represive, au în acelaşi timp atât o orientare morală cât şi
o orientare utilitară. În ceea ce priveşte scopurile pedepsei acestea pot
fi :
- scopul intimidării (în planul prevenţiei generale şi speciale);
- scopul retribuirii (accentuat de şcoala neoclasică bazată pe ideea
de culpabilitate morală şi susţinând necesitatea ispăşirii
proporţionale a răului săvârşit);
- scopul reabilitării condamnaţilor la nivelul unei conduite de
respectare a dispoziţiilor legii penale.
În ceea ce priveşte funcţiile pedepsei, adepţii mai radicali ai
curentului „Noua Apărare Socială” contestă legitimitatea funcţiei de
intimidare.
În acelaşi timp se remarcă faptul că tendinţa legislaţiilor penale
moderne este una de reducere treptată şi nuanţată a caracterului aflectiv
al pedepsei penale concomitent cu reducerea acţiunii pedepselor
eliminatorii acestea urmând să fie aplicate doar infracţiunilor mai grave
sau doar infractorilor cu grad excesiv de antisociabilitate.
În legislaţiile penale actuale se remarcă tendinţa de a transfera
unele din pedepsele complementare (care au avut iniţial caracterul unor
măsuri de siguranţă) în sfera pedepselor principale.
Deşi considerate în funcţie de rolul, obiectul şi caracterul lor,
pedepsele prevăzute în sistemele penale moderne se pot regăsi şi în
clasificările menţionate mai sus, diversivitatea lor este cu mult mai mare
ca cea consacrată în legislaţia română actuală deosebirea dintre acestea şi
celelalte sancţiuni de drept penal nu este atât de tranşantă şi aparent
imvabilă.
Astfel, în legislaţia franceză actuală, pedepsele principale sunt
clasificate după gravitatea lor corespunzând împărţirii tripartite a
infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii, ele fiind la rându-le
pedepse criminale, pedepse delictuale şi pedepse contravenţionale. Noul Cod
Penal francez (1993) a prevăzut astfel pentru persoanele fizice :
recluziunea sau detenţiunea pe viaţa sau pe timp limitat ca pedepse
criminale ; închisoarea ; amenda ; ziua-amendă ; munca în interes general ;
pedepse privative de drepturi ca pedepse corecţionale şi unele pedepse
complementare prevăzute de art. 131-10, iar amendă şi pedepse privative sau
restrictive de drepturi prevăzute de art. 131-14 ca pedepse
contravenţionale.
Pentru persoanele juridice s-au instituit mai multe pedepse, dintre
care menţionăm : amenda, dizolvarea, interzicerea activităţii pe o perioadă
determinată, punerea sub supraveghere judiciară, excluderea temporară sau
definitivă din pieţele publice, confiscarea bunurilor care au servit la
comiterea infracţiunii, afişarea hotărârii sau publicarea ei în presa
scrisă.
În legislaţia belgiană, Codul Penal prevede în art. 7 ca pedepse
principale următoarele :
- în materie criminală : moartea, munca forţată pe viaţă sau pe timp
limitat, detenţia pe viaţă şi pe timp determinat şi recluziunea de la 5 ani
la 10 ani ;
|CAUZE DE NEPEDEPSIRE CU CARACTER GENERAL ŞI SPECIAL |EXEMPLAR |
| |PAG. 15 |
|CAP. I . ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PEDEAPSĂ | |
- în materie corecţională şi de poliţie : închisoarea ;
- în materie criminală, corecţională şi de poliţie : amenda şi
confiscarea specială.
Toate aceste specii de pedepse au caracterul unor pedepse principale,
putându-se aplica oricare din ele, de una singură şi de sine stătătoare,
alegerea ei făcându-se în limita materiei incriminate şi în raport cu
gravitatea cazului judiciar.
Observăm particularitatea unor pedepse principale de a se putea
aplica pentru materii învecinate.
Când au un caracter comun aceleaşi pedepse principale sunt de
gravitate diferită, astfel : închisoarea de la 8 zile la 5 ani pentru
delicte şi de la 10 ani sau mai mare pentru crimele pedepsibile cu munca
forţată pe timp determinat care au fost corecţionalizate prin judecată
(art.25).
În caz de închisoare contravenţională aceasta nu poate fi mai mică de
o zi şi nici mai mare de 7 zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege
(art.28).
În legislaţia elveţiană, Codul Penal prevede, ca pedepse principale :
- recluziunea, care poate fi pe viaţă sau pe timp limitat (art.35) ;
- închisoarea care are un minim de 3 zile (art.36) ;
- „les arrets”, care reprezintă cele mai uşoare pedepse privative
de libertate care
au o durată de la o zi la 3 luni şi presupun izolarea condamnatului în alte
locuri decât cele în care se execută celelalte pedepse privative de
libertate ;
- amenda, care poate atinge un maxim de 40.000 de franci, în
varianta legislativă
a anului 1995.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu