CUPRINS
Capitolul 1 Istoricul Burselor de Marfuri
1. Aparitia si evolutia burselor
2. Bursele de marfuri in Romania
Capitolul 2 Organizarea Burselor de Marfuri
1. Definitii,Clasificari,Functii
2. Institutia Bursei
3. Structura Burselor de Marfuri
4. Structura Functionala
5. Conducerea Bursei
6. Elementele Tehnicii de Tranzactii
2.6.1. Ordinele de Bursa
2. Cotatiile sau Cursurile Bursiere
3. Scopurile Tranzactiilor Bursiere
2.7 Notiuni Generale de Hedging
2.7.1 Hedgingul pe Pietele Futures
Capitolul 3 Functionarea Burselor de marfuri in
Romania
3.1 Terminalul BRM Craiova
3.2 Terminalul BRM Brasov
3.3 Terminalul BRM Cluj
3.4 Terminalul BRM Constanta
3.5 Terminalul BRM Iasi
3.6 Terminalul BRM Prahova
3.7 Terminalul BRM Timisoara
Capitolul 4 Concluzii
Organizarea şi funcţionarea burselor de mărfuri
Cap. 1 Istoricul Burselor de mărfuri
1. Apariţia şi evoluţia burselor
Apariţia şi dezvoltarea burselor reprezintă consecinţele progreselor
pe care societatea le-a înregistrat în domeniul schimburilor şi al
organizării pieţei. Acest proces evolutiv a început cu mult timp în urmă şi
continuă şi în prezent.
Dacă până în secolul al XX-lea evoluţia burselor era legată de
evoluţia societăţii, bursa în genera, începând cu sfârşitul secolului al XX-
lea şi începând cu secolul al XXI-lea, evoluţia bursei este în principal
legată de progresele deosebite ce le-a înregistrat tehnologia informaţiei
şi a telecomunicaţiei.
Elementele specifice bursei au existat în dezvoltarea societăţii
umane, cu mult înainte de era noastră în comerţul din Mesopotamia, Arabia,
Grecia, Imperiul Roman, India, China, Egipt şi aspecte interesante de
schimb de bunuri erau şi între triburile africane.[1] Literatura aminteşte
o formă originală practicată cu mii de ani în urmă triburile africane.
Locuitorii înarmaţi ai unui trib duceau produsele în locuri anumite, unde
le depuneau apoi se retrăgeau. Locuitorii altui trib, de asemenea înarmaţi,
veneau şi depuneau alături produsele de schimb, apoi se îndepărtau. Primii
se apropiau şi dacă produsele conveneau, se făcea schimbul; dacă nu, din
nou se retrăgeau pentru ca cel de-al doilea trib să completeze cu produse
până la realizarea schimbului.
Se apreciază că între Tigru şi Eufrat au apărut primele operaţiuni de
a da cu împrumutul, care au reprezentat în fapt germeni ai inventării
băncii de mai târziu şi care au ajutat pe comercianţii acelor locuri şi
timpuri să-şi dezvolte activitatea contribuind astfel la înflorirea
comerţului Mesopotamiei cu lumea întreagă.
Grecii antici îşi păstrau averile în temple, ca cel a lui Apolo din
Dales, averi cu care apoi comercianţii şi marinarii girau şi finanţau
schimburile de mărfuri şi marile companii maritime, cum a fost cea a
comercianţilor corinteni din secolul IV î.ch.
Totodată, atât în Grecia cât şi în Imperiul Roman, se formează o
practică nouă, care se desfăşoară în paralel cu schimbul tradiţional. In
timp ce uzanţele obişnuite presupun vânzarea cu livrarea imediată a mărfii
şi plata preţului, practica nouă constă în tranzacţia cu „mărfuri
viitoare”, adică bunuri ce la data negocierii şi încheierii contractului nu
erau prezente decât sub formă de cele ce numim astăzi mostre sau
eşantioane, executarea contractului realizându-se la un anumit termen. In
fapt asemenea tranzacţii reprezintă germenii operaţiunilor bursiere la
termen de astăzi.
În accepţiunea practicii bursiere de astăzi, astfel de operaţiuni la
termen, denumite din engleză futures, cu nuanţări destul de bine conturate
au fost practicate atât în Asia cât şi în Europa şi America, începând cu
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea şi cu mare dezvoltare în secolul al XIX-
lea perfecţionându-se mult în secolul al XX-lea mai ales după 1980.
Originile comerţului la termen au fost identificate în sistemul de
târguri medievale care a permis Japoniei să-şi organizeze piaţa la termen
începând cu anul 1697 cu un secol şi jumătate înaintea Statelor Unite.
Tot în Japonia, sistemul relaţiilor de distribuţie a producţiilor de
orez a determinat în secolul al XVII-lea, apariţia a ceea ce astăzi denumim
hărţi de valoare. Acestea îşi au originea în tichetele de orez, care erau
documente de depozit pe baza cărora se vindea orezul de către proprietarii
de pământ şi care îl obţineau pe baza rentei în natură realizată pentru
fiecare recoltă de orez. Aceste tichete de orez, având acoperire reală în
produs fizic-orez, au obţinut calitatea de bani de hârtie, respectiv
hârtiile de valoare.
În America [2] în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea producătorii de
cereale din zona Chicago vindeau produsele lor comercianţilor locali, care
le revindeau la preţ fix la Chicago unor angrosişti care le preluau şi le
transportau pe apă, numai primăvara când se dezgheţau râurile. Acest mod de
comerţ permitea comercianţilor locali să primească pe lângă preţul sigur
obţinut şi credite de la cumpărătorii din Chicago sau din partea băncilor
cu care puteau să-i plătească pe furnizorii de cereale.
Pe parcurs şi mai ales după războiul civil (1881-1885) devin tot mai
interesaţi de acest fel de comerţ, tot mai mulţi speculatori care urmăreau
cumpărarea sau vânzarea drepturilor de proprietate asupra cerealelor fără
însă a avea intenţia de a prelua efectiv cerealele.
Pe parcursul acestor practici a apărut tot mai necesară nevoia de a
se adopta reguli privind proceduri în situaţii de livrări deficitare,
standarde privind reglementarea livrării, norme vizând plăţile finale şi
condiţiile legate de garanţiile necesare.
Asemenea practici au avut ca efect instituţionalizarea bursei.
Această instituţie numită bursă a apărut la început în porturi în
localuri şi spaţii anumite unde se întâlneau cei interesaţi de comerţ, de
traseul şi încărcătura navelor maritime, de problemele comerciale din alte
ţări sau zone geografice, de mersul tranzacţiilor de pe alte pieţe, de
mărfurile ce se cer şi cele ce se oferă, de capacitatea de credit a
negustorilor, de posibilitatea de a da cu împrumut bancherilor etc.
De-a lungul secolelor, bursele şi-au arătat viabilitatea, îmbinând cu
supleţe şi dinamism tehnicile tradiţionale de comercializare cu mijloace
de comunicare şi informare tot mai moderne, rezultând de fiecare dată o
etapă nouă în procesul de civilizare a raporturilor vânzător-cumpărător, în
care profitul era tot mai strâns legat de concentrarea schimburilor,
reglementarea tranzacţiilor, comerţul cu bunuri viitoare sau virtuale,
făcând din timp şi distanţă surse de câştig.
După al doilea război mondial, în ţările care au înlocuit tipul de
economie concurenţială cu cel centralizat au fost desfiinţate bursele de
mărfuri şi valori.
Aceste ţări au avut tradiţii şi experienţă notabile în activitatea
bursieră, dar au fost brutal întrerupte de regimul comunist Bursa de la
Moscova a fost închisă în 1924, iar în celelalte ţări din cadrul Cortinei
de Fier în anii următori celui de-al doilea război mondial.
După căderea Cortinei de Fier şi trecerea la economia concurenţială,
reînfiinţarea instituţiei bursiere în toate ţările foste socialiste din
Europa Centrală şi de Est a devenit o opţiune firească întrucât bursa este
o componentă esenţială a reformei mecanismelor ce urmăresc înlocuirea
formelor totalitare de realizare a legăturilor dintre agenţii economici, cu
forme concurenţiale menite să relanseze circuitul financiar pe criterii
economice într-un sistem guvernat de legile pieţei.
În procesul de constituire şi punere în funcţiune a bursei din
Budapesta, Varşovia, Moscova şi Bucureşti au contribuit cu servicii de
consultanţă şi asistenţă, firme şi instituţii din SUA, Japonia, Franţa,
Austria.
Prima bursă, în accepţiunea modernă, se pare că a fost cea de la
Anvers, înfiinţată în anul 1531. Bursa din Anvers avea o clădire proprie
unde se încheiau tranzacţii cu mărfuri coloniale.
În anul 1554 s-a înfiinţat la Londra o bursă denumită „Royal
Exchange”, care din anul 1773 s-a profilat numai pe schimbul de efecte
financiare .
În anul 1639 apar la Paris o serie de agenţii de schimb în domeniul
negocierii titlurilor de valoare; apoi, la Lyon, Toulouse şi Rouen, iar
spre sfârşitul secolului al XVII-lea, la Montpellier se inaugurează o
bursă.
În Germania, la jumătatea secolului al XVI-lea apar primele burse la
Augsburg, Nurnberg şi Hamburg, iar la începutul secolului al XVII-lea,
Bursa din Berlin.
La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam mărfurile se puteau
negocia în baza contractelor „options” prin care se permitea convenirea
unui preţ în baza căruia cumpărătorul obţinea de la vânzător dreptul de a
cumpăra o cantitate de marfă la o dată stabilită în viitor.
Bursele au mai fost înfiinţate la Bruxelles (1699), Paris (1724),
Viena (1761), New York (1792), Bruxelles (1801), Milano (1833), Roma
(1824), Madrid (1831), Geneva (1850), Tokyo (1855).
În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea
în Olanda şi Anglia comerţul „Sport” devenise deosebit de important pentru
materii prime, produse agro - alimentare şi industriale.
În anul 1848 şi-a început activitatea Chicago Board of Trade (CBOT)
ca bursă de grâne. Câţiva dintre cei mai pricepuţi comercianţi de grâne au
hotărât să se reunească într-o bursă organizată de cereale (CBOT).
În anul 1874 negustorii au format Bursa de Produse din Chicago, unde
se comercializau la început: unt, ouă, brânză, păsări domestice şi alte
produse agricole. Mai târziu aceasta a fost numită Bursă de Unt şi Ouă din
Chicago (Chicago Butter & Egg Board). În cele din urmă aceasta a început să
tranzacţioneze tipuri de mărfuri atât de multe şi diverse, încât în anul
1991 a fost numită, mai aproape de realitate Chicago Marcantile Exchange.
În anul 1880 doar grâul, porumbul, ovăzul şi bumbacul făceau obiectul
tranzacţiilor la termen. Cu timpul, gama produselor tranzacţionate la
termen s-a extins cu materii prime industriale (cupru, plumb, zinc),
carcase de porc, vite vii, cherestea, suc de citrice.
În anul 1972 Chicago Mercantile Exchange (CME) inaugurează
tranzacţionarea contractelor futures pe valută-primele contracte furures
financiare, iar în anul 1975 CBOT lansează primele contracte futures pe
rata dobânzii. În anul 1982 Kansas City Board of Trade iniţiază primele
contracte futures pe indici bursieri.
Istoria s-a repetat în ceea ce priveşte reglementarea contractelor
futures de pe pieţele financiare. Deşi acestea erau cunoscute încă din 1970
şi au fost lansate în 1972, legea care le reglementa a fost adoptată în 23
octombrie 1974.
În prezent, numărul burselor care funcţionează în lume trece de o
sută, din care optsprezece sunt în SUA, unsprezece în Anglia, opt în
Germania, şapte în Franţa. Există astăzi 60 de burse futures şi de opţiuni
răspândite în 37 de ţări.
1.2. Bursele de mărfuri în România
După cum relatează Nicolae Iorga în Istoria Comerţului (1973) apare
ideea organizării unor Burse în Bucureşti şi Brăila. În anul 1840 în ziarul
„Mercurul Brăilei” este prezentat „Codul de Comerţ” care cuprinde prima
reglementare generală a burselor de comerţ în Muntenia. Acest cod a fost
pus în practică şi în Moldova, unde a fost extins oficial după unirea
Principatelor, în cadrul acţiunii de unificare legislativă, prin legea din
7 decembrie 1863. „Codul de Comerţ” din 1840 constituie o reproducere a
„Codului Comercial Francez” din 1807. In 1865 în ziarul „Monitorul Jurnalul
Oficial a Principatelor Unite Române” apare primul proiect de lege pentru
instituirea burselor de comerţ la: Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila care
cuprinde reglementarea organizării şi funcţionării acestor burse.
Deşi legea din 1929, cunoscută sub denumirea ”Legea Madgeam” admitea
operaţiunile la termen, acestea nu au fost practicate în România până în 11
iulie 1977, când au fost lansate în premieră la Bursa din Sibiu.Pe fondul
unui volum de tranzacţii scăzut pe piaţa mărfurilor fungibile şi a lipsei
unui cadru legislativ care era tot mai mult cerut pe piaţa din România,
Bursa Monetar Financiar şi de Mărfuri Sibiu s-a orientat în lansarea
contractelor futures pe indici bursieri şi valute. Este cunoscut faptul că
lansarea cu succes a unui contract futures depinde de lichiditatea pieţei
activului de bază. Aceasta a fost premisa care a determinat reorganizarea
Bursei de Mărfuri Sibiu ca piaţă financiară. Prima iniţiativă legislativă
după 1990 a avut loc în 28 august 1977 prin Ordonanţa 69 privind „Legea
burselor de mărfuri”. Ea venea să contureze modul de organizare al burselor
de mărfuri în vederea tranzacţionării de contracte futures şi opţiuni.
Formarea şi consacrarea burselor de mărfuri în România, se impune
fără echivoc, întrucât înlocuirea formelor totalitare de realizare a
legăturilor dintre agenţii economici, cu forme concurenţiale ce generează
reluarea circuitului economic, va avea sorţi de izbândă numai dacă se
realizează condiţii pentru o confruntare liberă şi deschisă între cerere şi
ofertă ca bază pentru normalitate în raportul dintre producţie şi consum,
caracterizată în obţinerea de preţuri renumeratorii de către participanţii
la tranzacţii. În lipsa unei pieţe bursiere mecanismele economice de
reglare a raportului cerere-ofertă exprimate prin „mâna invizibilă” sunt
uzurpate de „mâna ascunsă” a celor ce utilizează resorturile pieţei negre
pentru a distorsiona raporturile de normalitate din economie.
Înflorirea în ultimii şapte ani, în România a pieţei negre, se
explică, prin incapacitatea sistemului de a realiza cadrul legislativ
adecvat condiţiilor necesare dezvoltării activităţii productive atât în
industrie cât şi în agricultură prin cerere cu subtilitate voită sau
inconştientă, a mecanismului generator de corupţie.
Realitatea economiei româneşti conturează un paradox privind
necesitatea bursei de mărfuri pe deoparte mediul economico-legislativ este
ostil acestei instituţii, iar pe de altă parte atât speculaţiile comerciale
cât şi producătorii agricoli simt tot mai mult nevoia de a utiliza
instrumentele mecanismului bursei. În acelaşi timp, realizarea fenomenului
economic din România, gravat de o lipsă de educaţie în materie de bursă a
indus ideea că bursa de mărfuri este un instrument inutil.
Reînfiinţarea burselor de mărfuri în România ca subiect de drept
comercial, care s-a dovedit încă de la început că nu constituie un suport
juridic suficient pentru funcţionarea şi asigurarea credibilităţii burselor
de mărfuri , din cel puţin trei considerente:
1. Scopul principal al burselor nu este obţinerea de profit ca în cazul
societăţilor comerciale ci este organizarea mecanismului de negociere
a ofertelor de vânzare-cumpărare. Bursa trebuie să rămână, în
accepţiunea generală, o societate non -profit. În practica
internaţională membrii bursei deţin acţiuni numite certificate de
bursă care nu le aduc dividende ci le dau dreptul la ocuparea unui
loc în ring pentru tranzacţionarea împreună cu avantajele ce decurg
din acest drept.
2. Bursele de mărfuri trebuie să fie organisme cu putere de
autoreglementare organizate expres, ceea ce legea 31/1990 nu prevede
pentru facilitatea comerţului cu mărfuri: titluri de mărfuri, hărţi de
valoare pentru mărfuri, asigurări maritime, fluviale sau pentru
mărfuri
3. Lipsa din legea 31/1990 a prevederilor vizând organizarea
supravegherii tranzacţiilor bursiere, supravegherea întâlnită la cele
mai multe burse din lume, în care statul s-a implicat ca şi garant al
credibilităţii, transpatrnţei şi certitudinii operaţiilor de bursă.
Începând din anul 1992 în România s-a legat firul relansării
fenomenului
bursier, întrerupt după al II-lea război mondial, organizându-se
următoarele burse de mărfuri: Bursa Transilvania din Cluj-Napoca, Bursa
Maritimă şi Mărfuri Constanţa, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti, Bursa
Lemnului, Hârtiei şi Materiale de Construcţii Piatra Neamţ, Bursa Agricolă
şi de Mărfuri Generale Arad, Bursa Universală Braşov, Bursa de Mărfuri
Timişoara, Bursa de Mărfuri Generale Brăila, Bursa de Mărfuri Sibiu şi
Bursa Moldovei de Jos. Toate aceste burse s-au reunit în scopul realizării
unei unităţi în gândire şi activitate formând Uniunea Burselor de Mărfuri
din România
Cap.2 Organizarea burselor de mărfuri
2.1. Definire, clasificare , Funcţii
Definirea bursei
Bursa cunoaşte mai multe definiţii întrucât condiţiile care au
generat-o, funcţiile pe care le-a avut şi le are în prezent sunt
diferenţiate şi ca atare şi noţiunea de bursă beneficiază de o serie de
nuanţări şi percepte.
În limbajul comun termenul[3] bursei este utilizat în două înţelesuri
diferite, unul precis şi altul generic. În primul caz termenul conduce la
precizarea alocaţiei băneşti pentru studii oferite de stat sau de diverse
organizaţii pentru elevi, studenţi, cercetători etc. Al doilea sens include
o serie de variante semantice cum ar fi:
1. Piaţa în general, ca loc unde se realizează schimburi comerciale.
Noţiunea de bursă pentru acest înţeles, provin de la localurile din
porturile italiene ce aveau ca semn distinctiv o pungă de bani, borsa
în care prin anii 900 se întâlneau comercianţii.
2. Tranzacţii în baza cărora se stabileşte nivelul preţurilor pentru
diferite categorii de valori şi bunuri.
3. Bursa neagră, sintagmă ce sugerează ideea de piaţă ca un mod de
existenţă şi funcţionarea clandestină reprezentând relaţii de schimb
care se sustrag normelor legale privind actele şi faptele de comerţ.
După alţi autori, bursa este şi o tehnică managerială de afaceri
economice, specifică economiei de piaţă.
Dicţionarul bursier[4] defineşte bursa ca o piaţă publică organizată
unde sunt tratate valori mobiliare şi alte bunuri fungibile. Această piaţă
are loc, în general în fiecare zi, pe durata a câtorva ore.
Dicţionarul de termeni[5] şi expresii utilizabile în tranzacţii
bursiere arată că bursa este o instituţie non profit în cadrul căruia au
loc tranzacţii organizate cu titluri financiare, drepturi şi titluri de
mărfuri, executate după reguli stabile, obligatorii pentru toţi
participanţii.
Lucrarea „Efecte de comerţ, hărţi de valoare, mecanisme bursiere în
economia de piaţă”[6] menţionează că bursa este cea mai desăvârşită formă
de piaţă.
Lucrarea „Management internaţional”[7] defineşte bursa ca o tehnică
managerială specifică economiei de piaţă, având un caracter concurenţial şi
care concretizează în timp şi în spaţiu cererea şi oferta de mărfuri,
servicii, valori şi se desfăşoară după o procedură determinată, potrivit
unui program, într-un loc cunoscut în privinţa vânzătorilor şi a
cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora.
Tratatul de economie politică[8] arată că apărute cu secole în urmă
bursele de mărfuri şi valori reprezintă şi astăzi cele mai importante
instituţii de piaţă ale economiei moderne.
Alte tratate de economie politică nu oferă definiţii pentru bursă, ci
abordează bursa de mărfuri şi bursa de valori în mod separat.
În „Legea română asupra burselor” din 1929 – „Legea Madgearu” arată
că bursele sunt instituţii publice create în scopul de a reuni pe
comercianţi, industriaşi şi producători, amatori şi asiguratori în vederea
negocierii valorilor publice şi private, monedelor, devizelor, mărfurilor,
închirierii vaselor şi acoperirii riscurilor de tot felul.
Bursa este o piaţă, dar care şi particularizează prin obiectul
tranzacţiilor şi modul de organizare şi funcţionare.
Într-o lucrare din domeniul dreptului se apreciază că bursele sunt
instituţii unde se negociază valori mobiliare sau mărfuri după o procedură
anumită şi numai de către anumiţi intermediari, sub supravegherea unor
autorităţi.
Clasificarea burselor
În literatura de specialitate se regăsesc diferite clasificări ale
burselor, dar care în esenţă se reduc la următoarele criterii:
1. După sfera şi importanţa tranzacţiilor bursele se delimitează în
trei categorii:
a. bursa cu funcţiuni locale a căror sferă de activitate acoperă
comerţul de mărfuri şi valori dintr-o anumită zonă geografică
şi care au o influenţă regională;
b. bursă de importanţă naţională concentrând activitatea
specifică bursei din ţara respectivă;
c. burse internaţionale în care tranzacţiile bursiere nu au o
garanţie cuprinzând întreaga lume.
2. Din punct de vedere al formei de constituire respectiv al
persoanelor care le înmânează şi administrează există trei feluri
de bursă:
a. burse private – fondate, organizate şi administrate de
particulari sub forma societăţilor pe acţiuni sau asociaţii
ale comercianţilor sau camere de comerţ;
b. bursele de stat – înfiinţate, organizate şi administrate de
autorităţile guvernamentale;
c. bursele cu statut juridic mixt – pot fi clasificate atât ca
burse de stat, cât şi private întrucât parţial funcţionează
ca instituţii publice guvernate de legea din cantonul
respectiv, dar după modul de operare sunt companii private.
3. După obiectul tranzacţiilor pot fi delimitate două grupe de burse:
a. burse generale – în care se tranzacţionează o gamă variată de
mărfuri, titluri de proprietate sau devize;
b. burse specializate care se ocupă cu o gamă strict precizată a
tranzacţiilor şi care în cele mai multe cazuri au menţionat
în denumirea lor şi specificul activităţii pe care o
desfăşoară.
4. în funcţie de criteriul de admitere la tranzacţii, bursele se
clasifică în două categorii:
a. a. burse cu acces limitat, unde dreptul de a efectua
tranzacţii îl au numai membrii bursei şi cei care au obţ
respectiv, dar după modul de operare sunt companii private.
5. După obiectul tranzacţiilor pot fi delimitate două grupe de burse:
a. burse generale – în care se tranzacţionează o gamă variată de
mărfuri, titluri de proprietate sau devize;
b. burse specializate care se ocupă cu o gamă strict precizată a
tranzacţiilor şi care în cele mai multe cazuri au menţionat
în denumirea lor şi specificul activităţii pe care o
desfăşoară.
6. în funcţie de criteriul de admitere la tranzacţii, bursele se
clasifică în două categorii:
a. burse cu acces limitat, unde dreptul de a efectua tranzacţii
îl au numai membrii bursei şi cei care au obţinut de la
conducerea bursei autorizaţii specifice de participare.
b. burse cu participare nelimitată, existând condiţii specifice
de la o bursă la alta care trebuie îndeplinite; accesul se
face gratuit sau pe baza unei taxe de participare.
Funcţiile bursei
Modul în care au apărut, s-au organizat şi funcţionează au imprimat
bursei o serie de funcţii[9] care pot fi sintetizate după cum urmează:
1. Funcţia de centralizator al tranzacţiilor se realizează prin
intermediul unui mecanism care permite accesul direct şi continuu
la informaţiile de piaţă şi asigură concentrarea ordinelor de
vânzare şi cumpărare în vederea formării în condiţii de piaţă,
respectiv concurenţă a preţurilor, bunurilor şi valorilor
tranzacţionate.
2. Funcţia de releu între surplusul şi nevoia de mărfuri şi fonduri
se concretizează prin legăturile ce se stabilesc prin intermediul
bursei între diferite pieţe ale produselor fizice şi financiare,
legături ce se materializează într-o varietate de tipuri de
tranzacţii.
3. Funcţia de motor al vieţii economice vine în continuarea funcţiei
de releu întrucât bunurile şi valorile ajung de la cei care dispun
sau le prisosesc, la cei care au nevoie de ele, permiţând
realizarea unor proiecte investiţionale care contribuie la
dinamizarea economiei.
4. Funcţia de barometru al vieţii economico-financiare dintr-o ţară
sau din plan mondial se realizează de către bursă prin modul de
organizare şi sistemul de funcţionare care asigură în permanent
cunoaşterea şi tendinţa ce o are economia în general şi economia
unei ţări în special.
5. Funcţia de simbol a economiei concurenţiale este realizată de
bursă prin efectul celorlalte funcţii menţionate mai sus. Bursa
prin specificul ei concretizează cererea şi oferta, creând
condiţii pentru concurenţă, astfel ca preţurile bursiere capătă un
rol însemnat în menţinerea, reorientarea şi restructurarea
economiei prezente şi viitoare. Bursa este un simbol al economiei
de pia bursiere capătă un rol însemnat în menţinerea, reorientarea
şi restructurarea economiei prezente şi viitoare. Bursa este un
simbol al economiei de piaţă, întrucât ea reprezintă tranzacţia în
genere, tranzacţiile bursiere se deosebesc de tranzacţiile
particulare efectuate întâmplător prin negociere între partenerii
determinaţi. Funcţia de simbol a economiei este dată deci de
capacitatea bursei de a simplifica şi uniformiza practicile
comerciale, de obicei anarhice şi greoaie.
6. Funcţia de obiect de interes pentru lumea de afaceri, lumea
economică, lumea politică şi pentru opinia publică este realizată
de bursă în primul rând prin faptul că este deţinătoare de
informaţii din cele mai variate domenii, iar rezultatele propriei
activităţi, adică a tranzacţiilor au repercursiuni în cele mai
neaşteptate domenii întrucât asupra bursei acţionează un complex
de factori.
2.2 Instituţia bursei
Dezvoltarea în timp a activităţii economice şi financiare a conturat
tot mai mult necesitatea perfecţionării relaţiilor dintre agenţii
economici, creşterea eficacităţii raporturilor dintre ei şi consolidarea
încrederii reciproce. În aceste deziderente a răspuns bursa, care în timp
se constituie într-o situaţie. O situaţie presupune reguli stricte de
conduită pentru cei care folosesc serviciile ei, reguli bazate pe justiţie,
echitate, transparenţă, profesionalism şi disciplină, reguli care se
regăsesc în ceea ce am defini conceptual instituţia bursei. Instituţia
bursei este deci o persoană juridică care prin obiectul de activitate,
forma juridică, organizare şi funcţionare se autoreglementează şi se
autoguvernează. Principiul autoreglementării dă dreptul instituţiei bursei
ca în limitele legii să-şi stabilească modul de organizare şi funcţionare
prin elaborarea şi adoptarea statutului şi regulamentului. Principiul
autoguvernării se realizează diferit de la ţară la ţară şi chiar de la
bursă la bursă în funcţie de cadrul legislativ general, statutul juridic al
instituţiei şi rolul pe care această instituţie trebuie să- l aibă în viaţa
economico - financiară.
Membrii bursei
În funcţie de specificul bursei şi reglementările legale din diverse
ţări, persoanele care se asociază sau sunt autorizate în vederea
constituirii unei burse, calitate din care decurg apoi o serie de drepturi
şi obligaţii riguros stabilite şi respectate.
Obţinerea calităţii de membru are în vedere o serie de condiţii:
frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade, deţinerea unei
firme proprii sau prestarea unei anumite activităţi. În funcţie de
specificul bursei şi reglementările legale din diverse ţări, persoanele
care se asociază sau sunt autorizate în vederea constituirii unei burse,
calitate din care decurg apoi o serie de drepturi şi obligaţii riguros
stabilite şi respectate.
Obţinerea calităţii de membru are în vedere o serie de condiţii:
frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade, deţinerea unei
firme proprii sau prestarea unei anumite activităţi, recomandarea din
partea unor membri ai bursei şi garantarea acestora pentru solicitant.
Membrii burselor diferă de la o bursă la alta. În cazul burselor cu
casa de cliring, membrii sunt foarte numeroşi, dar în practică numai un
număr limitat au loc la bursă. În ce priveşte bursele de mandanţi, cum este
cazul Bursei de metale din Londra (LME - London Metal Exchange) – acestea
se bizuie pe un număr redus de membri, circa 30 maxim. Numărul limitat al
membrilor bursei nu afectează negativ volumul tranzacţiilor, întrucât prin
intermediul membrilor bursei se poate încheia un număr nelimitat de
afaceri.
Drepturile membrilor bursei constau în principal în următoarele:
- dreptul de a participa la elaborarea şi modificarea statutului şi
regulamentului;
- dreptul de a fi prezent direct sau prin reprezentaţi şi de a efectua
tranzacţii bursiere în cont propriu sau pentru terţi. Comisioanele pe
care membrii bursei le percep pentru aceste operaţiuni reprezintă
venituri rezultate direct din calitatea de membru;
- dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursiere şi de a
alege şi a fi ales în organele de conducere.
Obligaţiile membrilor bursei constau în principal în următoarele:
- să dispună de un volum minim de capital în funcţie de natura şi
mărimea afacerilor pe care le desfăşoară şi să prezinte garanţiile
prevăzute de lege şi regulamentul bursei;
- să contribuie la fondurile bursei în modalităţile şi volumul stabilit
prin statut şi regulament;
- să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi regulamentul
bursei privind negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor
bursiere.
Managementul instituţiei bursei constă în organizarea, conducerea şi
administrarea burselor şi se realizează diferit de la o ţară la alta şi de
la bursă la bursă în funcţie de cadrul legislativ, general de regulamentele
proprii şi caracteristicile pieţei în care instituţia bursei activează.
Literatura de specialitate conturează un model general al
managementului bursei care include patru tipuri de organisme: de decizie,
de execuţie, de consultanţă şi control.
1. Organismele de decizie cuprind: adunarea generală în cazul burselor
constituite ca societăţi pe acţiuni, asociaţia bursei în cazul
asociaţiilor fără scop lucrativ. În principal aceste organe de
decizie îşi au obiect de activitate:
- elaborarea şi modificarea statutului şi regulamentelor de
funcţionare;
- desemnarea organelor de conducere permanentă şi a comitetelor de
bursă;
- supravegherea şi controlul general de activităţi ale bursei.
2. Organele de execuţie urmăresc desfăşurarea normală a activităţii
curente a bursei prin angajaţi cu funcţii de răspundere şi cu
funcţionari cu rol operativ. Principalele departamente operative
sunt organizate în funcţie de modul de organizare al tranzacţiilor.
Principalele departamente sunt: pentru cotaţii, de supraveghere a
pieţei, de cliring informativ, de analiză şi cercetare-dezvoltare,
de relaţii internaţionale şi de relaţii cu publicul. Există de
asemenea o serie de servicii funcţionale pe probleme tehnice, de
personal, administrativ, secretariat.
3. Organele consultative au rolul de a asista şi consilia prin
specialişti şi experţi, organele de conducere ale instituţiei şi se
numesc generic comitete. Aceste organe au atribuţii permanente sau
speciale.
Pentru atribuţiile permanente funcţionează în general patru tipuri de
comitete: de supraveghere, pentru membri, pentru etică bursieră şi pentru
operaţiuni cu produse noi bursiere.
Atribuţiile speciale se referă la informatizarea şi aranjarea bursei.
4. Organele de control lucrează în colaborare cu comitetul de
supraveghere şi cel de etichetă şi răspund în faţa Adunării
generale. Personalul de control este format din specialişti,
experţi sau cenzori aleşi fie din membrii bursei, fie din membri ai
organismelor şi instituţiilor financiare, ca reprezentanţi ai
statului.
2.3 Structura burselor de mărfuri
Bursa de mărfuri este bursa în cadrul căreia au loc tranzacţii
organizate cu drepturi şi titluri de mărfuri fungibile. Termenul fungibil
este specific ştiinţelor juridice, fiind atribuit acelui lucru sau bun care
poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi aceeaşi
cantitate în cazul când formează obiectul unei obligaţii.
Pentru ca marfa să poată fi obiect de tranzacţii la bursă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii pe lângă atributul de fungibil:
1. Un anumit grad de standardizare caracterizat prin omogenitate sub
aspectul calitativ, astfel încât să existe fără echivoc garanţia
că între ceea ce s-a negociat în contract şi ceea ce se va livra
nu există nici o diferenţă. De asemenea, trebuie să aibă un grad
redus de prelucrare, ca o condiţie a menţinerii caracterului de
produs de masă nediferenţiat, omogen.
2. O importanţă strategică mare în comerţul mondial, adică marfa
respectivă să intereseze un număr mare de vânzători şi
cumpărători, deci să existe o piaţă largă cu un număr suficient de
mare de comercianţi şi cumpărători finali care să excludă
posibilitatea de a se crea monopol pentru a influenţa preţul şi
condiţiile de tranzacţionare.
3. Să fie o marfă atractivă, adică să creeze o piaţă atractivă pentru
speculatori, pentru vânzători şi cumpărători, prin oscilaţii mari
şi frecvente ale preţurilor rezultate din variaţia mare a cererii
şi ofertei, bazată pe câştiguri din tranzacţii cu astfel de
mărfuri.
4. Să fie depozitabilă, respectiv să ofere prin natura ei
certitudinea că există în cantitatea şi la data realizării
contractului negociat la bursă. Progresele tehnologiei în domeniul
păstrării şi depozitării mai ales a produselor agroalimentare au
dus la apariţia burselor de carne, cum ar fi cea din Chicago
pentru vite de măcelărie.
Printre definiţiile date bursei de mărfuri, menţionăm din literatura
de specialitate următoarele:
Bursa de mărfuri este bursa în cadrul căreia au loc tranzacţii
organizate cu -drepturi şi titluri de mărfuri fungibile (Commodity
Exchange).[10]
„Bursele de mărfuri reprezintă o piaţă caracteristică economiei
capitaliste unde se cumpără şi se vând mărfuri fungibile, după o procedură
specifică, care se desfăşoară potrivit unui program prestabilit, într-o
anumită sală, în prezenţa vânzătorilor şi cumpărătorilor sau a
reprezentanţilor acestora”[11]
„Bursele de mărfuri sunt pieţele caracteristice ce concentrează în
acelaşi loc şi în acelaşi timp, o mare parte din cererea şi oferta mondială
de anumite produse, pe care se desfăşoară curent tranzacţiile de vânzare-
cumpărare, după o procedură specială, motivate atât de nevoi reale cât şi
de intenţii speculative.”[12]
Comerţul „spot” presupune cumpărarea sau vânzarea de mărfuri fizice
disponibile pentru livrarea imediată sau foarte apropiată, contra plată în
numerar. Asemenea tranzacţii se pot încheia în bursă sau în afara ei. Prin
urmare contractele „spot” sunt cele care în momentul încheierii este legat
direct, în timp, de cel al livrării şi plăţii – marfa se găseşte în depozit
şi preţul nu se modifică. Contractele nu sunt, în general standardizate.
Comerţul „forward” se realizează prin vânzări şi cumpărări de mărfuri
cu livrarea ulterioară, oriunde doresc părţile, prin negocierea preţului,
fără a avea la bază un contract standardizat sau obligaţia de a face
cunoscute preţurile convenite, iar riscurile cu care se confruntă o parte
contractată depinde în întregime de cealaltă parte.
În această situaţie, contractele forward sunt contracte spot, în care
momentul livrării este rupt, în timp, de momentul încheierii contractului,
existând o diversitate de modalităţi de plată (de la ordin de plată, deci
plată în avans – la cash sau acreditiv). Acest decalaj se datorează, în
general, următoarelor situaţii:
- distanţa mare, în spaţiu, între cumpărător şi vânzător, de aceea
contractul „forward” este tipic pentru operaţiunile de import –
export;
- marfa nu există la momentul semnării, urmând să se producă în baza
unor specificaţii, la comandă, situaţie în care, de obicei,
cumpărătorul solicită garanţii de bună execuţie.
Comerţul „futures” are loc numai pe ringul bursei, preţul fiind unul
singur pentru un moment anume, fiind făcut public. Tranzacţiile „futures”
se încheie centralizat pe bază de contracte standardizate, iar în vederea
protejării contra efectelor nerealizării unor prevederi contractuale,
ambele părţi depun garanţii. Există un sistem, care a evoluat în timp şi
care prin intermediul Casei de Cliring colectează zilnic garanţii astfel că
determină ambele părţi să-şi respecte obligaţiile asumate prin contracte
„futures”. Dacă contractele „spot” şi „forword” se pot tranzacţiona sau nu
prin mijlocirea unei instituţii bursiere, în cazul contractelor „futures”
nu există decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza unui
mecanism specific, condiţionat de legi şi regulamente. Contractul „futures”
este întotdeauna standardizat, valoarea contractului este valabilă în
sensul că preţul este marcat periodic în bursă. Lichidarea contractului se
poate face prin executare, la termenul convenit sau prin lichidarea
poziţiei în bursă, ceea ce înseamnă că vânzătorul cumpără şi cumpărătorul
vinde.
Principalul scop al comerţului „futures” şi totodată esenţa
activităţilor bursei nu este acela de a vinde sau cumpăra un produs, ci
acela de a controla riscul de preţ. Astfel, mai puţin de 1% din contractele
„futures” pentru produse agricole şi ceva mai mult de un procent la metale
şi alte produse de finalizează cu vânzarea sau cumpărarea de marfă
fizică.[13]. Atât comerţul „forward”, cât şi „futures” cuprind tranzacţii
la termen.
Bursele sunt constituite, în general, sub forma societăţilor pe
acţiuni, prezentând dări de seamă publice, iar capitalul stabilit prin
statut este împărţit într-un anumit număr de acţiuni, denumit certificate.
Fiecare membru trebuie să posede cel puţin un astfel de certificat. Bursa
nu încheie afaceri de vânzare – cumpărare în numele său. Încheierea
afacerilor este o funcţie a membrilor bursei care joacă rolul de
intermediari profesionişti la realizarea operativă de vânzare – cumpărare
cu mărfurile de burse. Deosebirea faţă de o asociaţie pe acţiuni obişnuită
rezidă în aceea că certificatul de burse nu oferă dreptul la dividende, ci
acordă numai posibilitatea de a participa la încheierea afacerilor din
localul bursei.[14]
„Bursa de mărfuri este o piaţă caracteristică economiei de piaţă,
unde se tranzacţionează mărfuri fungibile, înrudite calitativ,
substituibile şi perfect conservabile, după o procedură specială care se
desfăşoară, potrivit unui program prestabilit, într-un loc cunoscut, în
prezenţa vânzătorilor şi cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora,
sub supravegherea unei autorităţi”.[15]
2.4 Structura funcţională
Structura organizatorică a burselor de mărfuri este asemănătoare în
aproape toate ţările unde sunt organizate asemenea burse, ele păstrând
cadrul şi formele funcţionale ale burselor clasice, existând mici deosebiri
în privinţa unor reglementări interne cuprinse în Statut sau Regulament.
Aceste aspecte se datorează faptului că de-a lungul timpului în negoţul de
mărfuri un grup de factori au determinat apariţia burselor de mărfuri. În
sinteză aceşti factori se referă la:
- creşterea schimburilor de mărfuri şi implicit a operaţiunilor bancare
ca suport financiar şi mijloc de realizare a acestora;
- identificarea de oportunităţi ce conduc la economisirea cheltuielilor
de circulaţie;
- găsirea de modalităţi de asigurare contra riscurilor;
- simplificarea formalităţilor de tranzacţii;
- concentrarea în timp şi spaţiu a concurenţei;
- determinarea preţului viitor al contractelor.
Aceşti factori au determinat reglementarea şi conturarea tot mai
precisă a uzanţelor privind comerţul cu mărfuri şi în acelaşi timp au putut
fi făcute diferenţierile corespunzătoare între:
- comerţul „spot” (la vedere);
- comerţul „forward” (la termen);
- comerţul „futures” (promisiuni pentru viitor).
2.5 Conducerea bursei
Conducerea bursei de mărfuri este stabilită prin statut şi
regulament. În general responsabilităţile manageriale ale bursei revin unui
comitet care are diferite denumiri „Board of Directors” sau „Committee of
Subscribers” în Anglia, „Board of Managers” în SUA, „Commission de la
Bourse” în Franţa etc.
În cele mai multe cazuri comitetul este ales anual din cadrul
membrilor bursei şi are în frunte un preşedinte şi mai mulţi
vicepreşedinţi. Comitetul are în atribuţii următoarele probleme legate de
organizarea şi funcţionarea administrativă a burselor:
- fixarea programului de funcţionare a bursei;
- numirea salariaţilor bursei;
- convocarea şi conducerea adunărilor generale ale membrilor bursei;
- numirea comisiei de arbitraj;
- reprezentarea bursei faţă de terţi;
- administrarea fondurilor bursei;
- constatarea şi publicarea cursurilor oficiale, procurarea
materialelor informative şi comunicarea de informaţii instituţiilor
oficiale.
Conducerea zilnică a bursei se face de către Administraţia bursei
care are în frunte un director şi o serie de comitete consultative între
care mai importante sunt Comitetul tehnic care are sarcina să se ocupe
curent de buna funcţionare a bursei şi Comitetul pentru stabilirea
cotaţiilor bursei.
În administraţia bursei pot intra alături de membrii bursei şi
funcţionari de specialitate care nu au calitatea de membru.
În structura organizatorică, nucleul majorităţii burselor îl
reprezintă Casa de Clearing („Clearing House” sau „Clearing Association”
sau „International Comodity Clearing House”), alcătuită din o parte din
membrii bursei, din bănci, societăţi de asigurare, societăţi de transport
şi alte firme cu prestigiu în domeniul respectiv, condiţia de bază este ca
acestea să aibă o bonitate certă.
Casa de Cliring are un rol esenţial în derularea operaţiunilor
bursiere, întrucât ea se constituie atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător, în „cealaltă parte” garantând îndeplinirea necondiţionată a
tranzacţiilor încheiate.
Mecanismul de funcţionare şi de percepere a garanţiilor Casei de
Cliring este următorul:
- fiecare membru al bursei are obligaţia să depună o rezervă de bani în
contul Casei de Cliring la încheierea contractului pentru fondul de
garanţie numit „deposits” şi zilnic pentru soldul operaţiunilor
încheiate, respectiv diferenţele denumite „margins” pentru diferenţa
dintre valoarea contractelor de cumpărare şi a celor de vânzare
încheiate;
- în cursul zilei toate tranzacţiile făcute de membrii bursei sunt
confirmate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise membrilor Casei de
Cliring care le mai verifică o dată;
- la sfârşitul zilei Casa de Cliring se substituie în toate
tranzacţiile în cealaltă parte, toţi cei care au vândut au drept
cumpărător Casa de Cliring şi toţi cei care au vândut şi toţi cei
care au cumpărat pe ring au drept vânzător aceeaşi Casă de Cliring;
- pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe un
comision a cărui mărime este stabilită prin Regulamentul de
funcţionare a bursei;
- veniturile Casei de Cliring se completează şi din taxele percepute
pentru serviciile prestate la care se adaugă şi fondurile de garanţie
depuse la formarea bursei.
Statutul bursei de mărfuri
La acesta aderă în mod obligatoriu, necondiţionat toţi membrii
bursei, are în vedere pe lângă rolul de a crea credibilitate şi scopul de a
institui o bază a economiei concurenţială.
În general statutul unei burse de mărfuri cuprinde prevederi privind:
1. Obiectul de comercializare sau obiectul tranzacţiei care poate fi o
singură marfă sau mai multe produse;
2. Unitatea de măsură în operaţiile bursiere se constituie în unităţi
fizice stabilite, numite contracte sau laturi şi diferă de la o
bursă la alta;
3. Calitatea mărfurilor este un element statutar clar precizat alături
de metodele de verificare ale acestuia în baza standardelor
stabilite de societăţile profesionale de specialitate;
4. Moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile,
este de regulă moneda ţării pe teritoriul căreia se găseşte bursa;
5. Contractul de vânzare – cumpărare este un contract tip, conţinând
clauze standard privind marfa, calitatea, metodele ei de
verificare, condiţiile de livrare, de transport şi asigurare;
6. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la bursă, inclusiv
modalitatea de admitere a acestora;
7. Drepturile şi obligaţiile membrilor bursei;
8. Constituirea comitetului bursei, sfera de acţiune, modalităţile de
exercitare a prerogativelor acestuia, principii de lucru;
9. Reguli economice, administrative şi de conduită etică a membrilor
bursei şi a participanţilor la tranzacţiile bursiere, inclusiv
modalitatea de cotare şi proceduri de lichidare a operaţiunilor.
Sediul bursei de mărfuri
Sediul bursei de mărfuri se află în clădiri speciale constituite în
acest scop. Parterul clădirii cuprinde o sală suficient de mare, unde se
desfăşoară activitatea propriu-zisă a bursei. Negocierile au loc în
perimetrul acestei săli care poate fi împărţită în mai multe spaţii de
negociere, fiecare destinat unui produs şi care se numeşte ring, întrucât
are formă circulară. În ring se află brokerii care negociază cu voce tare
sau prin semne ale mâinii şi transmit ofertele sau îşi fac cunoscute
confirmările.
În general, diametrul ringului este de circa 10 metri şi cuprinde
circa 40 de brokeri care în zilele cu activitate normală derulează cu mare
rapiditate sute şi mii de contracte.
Sala în care au loc şedinţele de bursă este de dimensiunile unui stadion,
fiind dotată ultramodern cu panouri electrice, staţii de telecomunicaţii şi
aparatură birotică.
„Activitatea se desfăşoară într-un vacarm greu de descris, limbajul
bursei este completat de gesturi simbolice ale mâinilor. De pildă, o mână
ridicată cu palma în afară înseamnă că agentul vinde. când doreşte să
cumpere, agentul ridică mâna cu palma îndreptată spre corp. Pumnul strâns
echivalează cu un cent. Combinaţiile degetelor ţinute pe orizontală
semnifică diferite valori băneşti”.[16]
Sălile anexe celei de tranzacţii cuprind dotări moderne pentru
diverse servicii de informare: rapoarte despre situaţia recoltelor, despre
evoluţia conjuncturii economice, despre diferite evenimente politico-
sociale, cele mai solicitate informaţii fiind cele privind evoluţia vremii,
apelându-se la harta meteorologică a SUA şi a celor mondiale.
2.6 Elementele tehnicii de tranzacţii
2.6.1 Ordinele de bursă
Mecanismele de funcţionare a operaţiunilor la bursele de mărfuri
oferă posibilitatea efectuării unei diversităţi de operaţiuni, cunoscute
generic sub numele de tranzacţii bursiere, care în esenţă se realizează pe
baza ordinelor ce se transmit de ordonatori brokerilor spre execuţie.
Există o varietate de ordine folosite pe piaţa bursieră. Ele poartă
denumiri legate de modul şi momentul în care sunt aduse la îndeplinire în
timpul şedinţei de negociere: ordin „la piaţă”; „limită de preţ”;
„îndeplinit sau anulat”; „stop”; „limită de stop”; „în deschidere”; „în
încheiere”; „în anulare”; „îndeplinit la nivel”.
Ordinele ce se transmit brokerilor spre execuţie sunt de mai multe
feluri, în funcţie de ceea ce urmăreşte clientul sau de felul cum şi-a
construit strategia.
Literatura de specialitate şi în principal Dicţionarul de termeni şi
expresii utilizate în tranzacţiile de bursă explică semnificaţia ordinelor
de bursă.
1. O primă grupă de ordine cuprinde acele instrucţiuni legate de
cantitatea de marfă şi perioada de execuţie a ordinului în
funcţie de programul de funcţionare a bursei şi cuprinde
următoarele:
- Ordinul „at the best” (la cel mai bun preţ) este un ordin de vânzare
sau cumpărare pentru o cantitate stabilită la cel mai bun preţ
posibil;
- Ordinul „good till cacelled” (valabil până la revocare), ordin dat
pentru o cantitate nedefinită, la un preţ limită, valabil până în
momentul revenirii, respectiv a revocării ordinului;
- Ordinul „scale down up” (creşte micşorează), ordin dat pentru o
cantitate precizată, la un preţ în scădere sau urcare;
- Ordinul „at the opening” (la deschidere), investitorul cere agentului
de bursă executarea unei tranzacţii la preţul aplicabil la
deschiderea bursei, iar în situaţia că nu s-a executat la momentul
indicat, ordinul se autoanulează;
- Ordinul „at the close” (la închidere), prin care se cere brokerului
să execute o tranzacţie în ultimele 30 de secunde ale zile de lucru.
2. O altă categorie de ordine bursiere sunt ordinele de
întrerupere, cunoscute sub denumirea engleză „stop loss order”
sau simplu ordine „stop”. Ordinul stop reprezintă o dispoziţie
de executare, la preţul pieţei a unei tranzacţii, dar numai după
ce piaţa a strâns valoarea specificată de client, numită şi preţ
stop. Acest tip de ordine are valabilitate de la o zi până la
şase luni, după care este necesar a fi reînnoit, dacă se mai
doreşte operarea cu acest fel de ordin.
Ordinele stop sunt ordinele folosite în mod normal pe piaţa futures
pentru „lichidarea” poziţiilor deschise în vederea stopării pierderilor sau
în scopul protejării profitului din ordin „stop” nu este dus la îndeplinire
până când preţul pieţei nu atinge un anumit nivel. Din ordin „stop” de
cumpărare devine operabil atunci când preţul pentru contractul futures ce
face obiectul este deasupra sau la nivelul preţului definit în ordin ca
„preţ stop”. Din ordin „stop” de vânzare devine operabil atunci când preţul
contractului futures ce face obiectul este sub sau la nivelul „preţului
stop”.
- Ordinul „buy stop, limit”(cumpără…stop…limită) dispoziţie de
cumpărare a unei mărfi executată când preţul pieţei depăşeşte preţul
stop, dar numai după ce atinge preţul limită;
- Ordinul „buy stop” (cumpără stop la …) dispoziţie de cumpărare a unei
mărfi, executată la un preţ al pieţei situat după declanşarea
preţului stop specificat;
- Ordinul „stop limit” (stop… limită…) prin acest tip de ordin i se
cere brokerului efectuarea unei tranzacţii de mărfuri, la un preţ mai
bun decât cel specificat de preţul limită, dar numai după ce a fost
admis sau depăşit preţul stop; după declanşare ordinul devine tip
limită;
- Ordinul „sell stop” (vinde stop la …) interacţiune prin care agentul
de bursă este autorizat să vândă un lot de mărfuri la preţul pieţei,
dar după ce piaţa atinge preţul stop;
- Ordinul „sell stop limit” (vinde stop… limită), asigură vânzarea care
trebuie să se execute la un preţ mai bun decât preţul limită, dar
numai după ce preţul stop a fost atins şi depăşit. La preţul stop,
ordinul se declanşează şi devine ordin limită.
3. Alt gen de ordine sunt cele limită între care: limit order, buy
limit order şi sell limit.
În general ordinele limită se referă la preţ şi timp.
- Ordinul „limit” (ordin limită la…) se referă la executarea unei
tranzacţii cu titluri de mărfuri la un anumit preţ sau mai bun. Acest
ordin are două variante de vânzare şi cumpărare şi două faze de
aşteptare şi declanşare. Faza de aşteptare, durează până când preţul
pieţei atinge limita specifică, iar faza a doua se declanşează când
devenind ordin de tranzacţie la piaţă se execută;
- Ordinul „buy limit” (cumpără limită la …) dispoziţie de cumpărare a
unei mărfi la un preţ specificat sau mai mic;
- Ordinul „sell limit” (vinde limită la…) priveşte dispoziţia de
efectuare a tranzacţiei de vânzare pornind de la preţul limită
specificat sau mai bun.
4. O altă categorie de ordine cuprinde acele instrucţiuni care
însoţesc ordinele tip limită sau tip stop şi între care cele
mai importante sunt următoarele:
- Ordinul „alternative” (alternativ) este exclusiv de vânzare sau
exclusiv de cumpărare şi permite agentului de bursă ca, între două
situaţii de evoluţie a pieţei să ia o decizie privind încheierea unei
tranzacţii;
- Ordinul „good – this – month” (bun în această lună) cuprinde
instrucţiuni care însoţesc un ordin de tip limită sau stop
nespecificând valabilitatea ordinului până la sfârşitul lunii în
curs;
- Ordinul „percentage” (procentual) este un ordin exclusiv de tip
limită sau stop care condiţionează executarea unei tranzacţii de
încheiere prealabilă a altor tranzacţii specificate de client;
5. Următoarea categorie de ordine se numeşte generic „de piaţă”
denumită în engleză „market order” şi cuprinde:
- Ordinul „at the market” (la piaţă) are două variante: de vânzare şi
de cumpărare. În baza ordinului de piaţă, dat de investitor, brokerul
încheie imediat o tranzacţie cu mărfuri, la cel mai bun preţ al
pieţei;
- Ordinul „sell market” (vinde la piaţă) autorizează brokerul să vândă
imediat un lot de marfă la preţul pieţei;
- Ordinul „buy market” ( cumpără la piaţă) cere brokerului să cumpere
imediat un lot de marfă indiferent de preţul pieţei;
- Ordinul „don’t hold” (nu ţine) se referă la situaţia în care clientul
lasă la latitudinea agentului de bursă momentul şi preţul de
executare al tranzacţiei;
- Ordinul „market if touched” (dacă piaţa atinge…) reprezintă o
dispoziţie de cumpărare de marfă ce se execută la preţul pieţei
imediat ce aceasta a atins o valoare indicată de investitor.
6. Ultima categorie de ordine de bursă priveşte procedura
tranzacţiilor în mod general şi cuprinde următoarele:
- Ordinul „off – floor” (din sferă) este un ordin de tranzacţie formală
în afara bursei de către clienţi şi comercianţi prin intermediul
brokerului. Acest ordin deţine prioritate în execuţie faţă de
ordinele de tranzacţii interne, executate de membrii bursei în cont
propriu;
- Ordinul „matched” (ordine pereche) se aplică în două modalităţi. Într-
o primă formă la bursă prin acţiunea expertului de a contra balansa
ordinele din registrul său, în vederea reducerii discrepanţei
preţurilor şi a impulsionării tranzacţiilor, iar în a doua formă prin
manipularea pieţei constând în copierea tranzacţiilor anterioare
pentru a simula o piaţă activă.
2.6.2 Cotaţiile sau cursurile bursiere
Realizarea operaţiunilor bursiere presupune cunoaşterea pe lângă
conţinutul şi interpretarea ordinelor şi a cotaţiilor.
Sub denumirea generică de cotaţii sau cursuri se înţeleg preţurile la
care se încheie tranzacţiile bursiere.
Nivelul cotaţiilor se stabileşte zilnic atât pentru tranzacţiile „la
vedere”, cât şi pentru cele „la termen”, pentru acestea din urmă, în
funcţie de situaţia conjuncturală se stabileşte pentru livrările ce se vor
face în următoarele 3-18 luni. Cotaţiile se stabilesc zilnic pentru toate
categoriile de tranzacţii şi se afişează public pe tablă sau panouri
electrice în localul bursei. Se publică în presă, în buletinele oficiale de
cursuri. În general publicarea cotaţiilor cuprinde o listă a mărfurilor
tranzacţionate la bursă, indicându-se cotaţiile medii pe baza cărora s-au
încheiat tranzacţii în ziua respectivă, fără a se face referire la
cantităţile tranzacţionate.
Cotaţiile de bursă se clasifică după trei criterii ce caracterizează
structura cotaţiilor, respectiv:
1. Modul de calcul;
2. Realizarea tranzacţiilor;
3. Momentul publicării.
1. După modul de calcul cotaţiile sunt de trei feluri:
- medii;
- limită;
- de lichidare.
Cotaţiile medii sunt calculate ca medie zilnică sau pentru sesiunea
de dimineaţă şi pentru cea de seară pe baza preţurilor efective de
tranzacţii din intervalul respectiv.
Cotaţiile limită se calculează ca medii ale preţurilor minime sau ale
preţurilor maxime din intervalul luat în calcul. Cotaţiile limită
reprezintă, pe de-o parte media preţurilor maxime, iar pe de altă parte
media preţurilor minime ale mărfurilor tranzacţionate la bursă.
Cotaţiile de lichidare se calculează de către Casa de Cliring
potrivit unor metodologii complexe şi reprezintă, de regulă diferenţe de
cursuri din tranzacţiile la termen şi au întotdeauna un caracter oficial.
Cotaţiile de lichidare se stabilesc diferit de la o bursă la alta, însă în
principal se au în vedere următoarele cinci metode:
a. preţul la care s-au încheiat cele mai multe tranzacţii;
b. media aritmetică, ponderată, a preţurilor la care s-au încheiat
contractele într-o sesiune;
c. ultimul preţ la care s-a încheiat un contract în cadrul unei
sesiuni;
d. cel mai mare preţ la care s-a încheiat un contract;
e. preţul stabilit de o comisie specială a bursei, după analiza
contractelor semnate.
2. Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor de bursă, cotaţiile
se clasifică în două categorii:
- cotaţii efective;
- cotaţii nominale.
Cotaţiile efective, după cum rezultă din denumire se stabilesc pe
baza tranzacţiilor efective încheiate în cursul zilei, sau într-o perioadă
dată sau a tranzacţiilor selectate pentru caracterizarea situaţiei pieţei.
Cotaţiile efective constituie baza preţului mondial la mărfurile de bursă
şi influenţează sensibil şi preţul altor mărfuri.
Cotaţiile nominale se stabilesc pentru acele mărfuri care cotează
curent la bursă, pentru care, însă nu s-au încheiat tranzacţii din lipsă de
cerere sau ofertă, într-o perioadă de cel mult câteva zile. Dacă lipsa de
tranzacţii pentru o marfă este de numai o zi sau două se porneşte de la
ultimul nivel de încheiere al cotaţiilor. În situaţia când perioada de
inactivitate este mai îndelungată, pe lângă nivelul de
Postări
